croseta

o tehnica pe care eu as numi-o banala. ma gandesc ca majoritatea fetelor invata de mici sa croseteze si sa tricoteze. ma topeste orice lucrusor crosetat, dar foarte putine obiecte crosetate le-as lua pentru mine. nu-mi plac lasetele, mileurile, hainele (hai fie bluzite sau detalii). ma enerveaza atmosfera de imbacsire ce mi-o dau, modelele complicate care imi par prea exagerate.
imi place insa sa ating astfel de obiecte. mi se par cele mai veritabile lucrari de mana. o asemenea emotie mi-o da doar o sculptura, munca este insa cu sens invers. cand creeezi dintr-un fir de ata nu sti niciodata ce iasa. si oricat ar dura, tot timpul tii in mana obiectul ce se naste. la asta ma refer, la contact. un obiect din mai multe straturi si materiale nu e atat de apropiat de cel ce-l lucreaza. crosetand, atingem fiecare punct. asta nu mi se mai pare banal. de aici incepe sa-mi placa. cum nu-mi plac modelele, incerc sa ma reduc la piciorusul simplu. atunci trebuie sa ma joc cu culorile. flo imi e consilier de nadejde, asa ca nu risc sa dau gres cu combinatii nepotrivite. mi s-a pus pata sa aduc o nota de tinerete si prospetime crosetului, asadar caut formule cat mai atipice. asa am ajuns la miniaturi. dar parcursul meu nu e doldora de originalitate.
in primul rand pornirea mi-a dat-o cumnata mea, cristina, celalalt artist cu acte al familiei. si tot in primul rand ea mi-a dat primele incurajari. si pentru cei ce nu s-au plictisit sa citeasca pana aici, va spun ca in 2005 mi s-a declansat un astm insuportabil. de la o persoana activa, cu ani de sport de performanta in spate cu program de la sase la sase brusc si dintr-o data m-a lovit demonul pasivitatii. n-a fost mare problema, tocmai ma casatorisem, aveam timp pentru sotul meu, sa ne bucuram unul de altul, totul era fain si frumos pana sa trebuiasca sa ma deplasez undeva. activitati care pana atunci durau cateva minute deveneau o adevarata provocare, la trezire incepeam un nou maraton, da era ca si cum inainte orice as fi vrut sa fac ma obligam inainte sa fug cateva zeci de kilometri si asa in starea de la finish sa ma apuc de treaba. cred ca nu se supara nimeni ca oricat timp liber mi-ar fi dat, situatia am catalogat-o un cosmar din care trebuia sa ies. si aici a intervenit cristina cu ideea: de ce nu te apuci sa crosetezi?! ea o pornise deja cu papusile. si la fel de brusc am gasit un motiv bun sa ma trezesc dimineata, in afara de dragul meu si familia care bineinteles ma sustineau cum puteau). au inceput sa-mi umble mainile, au iesit niste chestii indefinibile, strambe si care tot cadeau in cap. am inceput munca de organizare, care a durat, deoarece timpul de lucru trebuia sa-l scad ca mi se umflasera ochii. m-am hotarat greu la niste tipare, nu mai stiu cum am ajuns la animalute. de fapt stiu, e nevoia mea de apropiere de natura si pe vremea aceea construiseram deja la cojocna si urma sa populam locul. ideea principala care inca n-am realizat-o, dar urmeaza, e sa infaptui o ferma numai si numai din croset. si dupa asta, deja am alte teluri, adica vartesugul m-a cuprins iremediabil. si deja am dat din maini sufcient cat sa ma desprind de reproduceri si sa dau drumul la propriile tipare.
acestea fiind spuse, nu pot spune ca pentru mine crosetatul este un hobby. pentru mine crosetatul are o semnificatie mai inalta, m-a refacut utila, crosetand am supravietuit, crosetand si numarand ochiuri, m-am decuplat de la boala. nu-mi dau seama in ce masura victoria se vede si in ochii animalutelor mele, dar ce stiu sigur e ca au prins viata in mana mea si fiecare a prins o personalitate distincta. atat de diferite sunt una de alta (de fapt asta e si marele avantaj al lucrului de mana: altul la fel sigur nu iasa), incat imi vine sa le dau fiecaruia nume. si cu asta si inchei, ma duc sa ma minunez ce idee mi-a venit si sa ma apuc sa fac certificate de nastere. daca de niste chstiute din ata ma minunez atat, abia astept sa nasc un pui de om, atunci mirare.