asadar, pastila-turbo a facut rafagii pe unde a ajuns, dar a avut si un efect bun, mi-a adus aminte. si gata, tre sa ma impac cu mine. trebuie sa fac asta inaintea oricaror alte dorinte si proiecte, pe care oricum nu le pot duce la indeplinire in starea de acum.
mda, am tot incercat eu ceva chestioare pana acum, dar cum unele cuvinte precum consecventa sau perseverenta nu sunt din vocabularul meu, desigur ca n-a tinut. am ajuns la ori-ori.
si alegerea mea, ma rog, nu ma gandesc la vindecare, ci la o impacare, cu mine insami, da. ar trebui sa merg la un terapeut, din acela pentru minti, dar asta presupune deplasare si sa atribui altcuiva eventuala victorie, asa ca n-am decat sa ma joc de-a autosugestia. doar ma joc ca iar intervin cuvintele acelea grele pentru mine si mi-as pierde rapid entuziasmul. adevarul e ca mintea e o reduta puternica s-o recuceresc. asa ca daca nu mintea, macar corpul. pe baza de recompensa si pedeapsa. singurul lucru ce-l pot controla e ceea ce bag in gura. si asa il am oarecum la mana. adica iti faci de cap? no ia sa vedem cu te-i hrani...exact, cu ce vreau eu.
si cum vreau eu sa ma disciplinez: cu cel mai strict regim. da? ori-ori. nu, nu beau pipi, asta mi se pare crunt. am cochetat mult timp cu cruditatile, adica stilul raw-vegan, nu-i spun dieta deoarece daca e respectat devine un stil de viata. ma rog, eu chiar n-am stil. nici macar de viata. sigur ca traiesc la intamplare, dar ma trezesc cand vreau si pentru ce vreau(aceasta din urma e exagerata, imi place sa exagerez). plus ca nu ma pricep nici la gatit, desi cruditatile nu se gatesc, dar totusi e pe baza de combinat si noah, ma depaseste. prin urmare am nevoie de ceva simplu, cat mai simplu, cel mai simplu. si am gasit: regimul oshawa 7. nu stiu de ce 7, stiu cate ceva despre domnul acesta, m-am hotarat mai mult si pentru faptul ca Valeriu Popa recomanda un regim asemanator.
asa ca m-am apucat de regim. niste boabe de orez, de grau, hrisca sau mei. atat. sare si apa si gata. ok, cu astea ma descurc. le arunc in apa fiarta cu sare, daca vreau supa, las mai multa apa, daca vreau, le scurg. nu is prea multe optiuni. mai greu e cu painicile, ca acelea trebuie coapte in cuptor, am schimbat de cateva ori meniul din cauza asta, dar bucatarul meu preferat ma ajuta si acum sunt mancabile. am tinut asa ca la carte, zece zile, cinci de revenire cu aceleasi cereale, legume si fructe. acum sunt in alte zece zile, dupa care vor urma alte cinci mai usoare, apoi alte zece stricte. un om sanatos care are doar intentii de dotoxificare tine zece zile si gata, isi face revenirea in vreo trei si mai departe isi vede de viata de dinainte. eu nu mai am ce vedea, asa ca o sa fac ture pana cand o sa consider ca nu mai e cazul. ma astept sa dureze ceva vreme. adica daca m-am strofocat douascinci de ani sa ma imbolnavesc, nu pot sa sper ca in cateva zile gata, ma vindec. am fost tare speriata de momentul in care se porneste detoxifierea (poate din aceeasi cauza n-am trecut cu succes la alimentatia raw-vegan). pentru ca stiu ca incep zbaterile si scrasnirile. si la mine are ce. am mai fost speriata si de alte chestii, cum ar fi tensiunea care mi-e mica si o tineam in frau cu cafele tari. nu ii prea placut cand abia ai suflu sa faci cativa pasi sa mergi tot in cap. apoi, foamea, eu is rea de foame, fac moarte de om daca nu mamanc la timp, ma rog nu de om, de neuroni, da nu ma pot abtine.
cu toate spaimele, am inceput, m-am bucurat c-am inceput deoarece inceputul e cel mai greu. is niste termeni aici al caror sens nu-l putem intelege decat atunci cand il simtim. ca sa faci ceva trebuie sa incepi, ca sa te tratezi, trebuie sa te porti sanatos, ca sa te insanatosesti, trebuie sa te impaci cu boala, nu sa te lupti cu ea. toata lumea e de acord, dar majoritatea face pe dos. am devenit minoritara, si in privinta aceasta, ceea ce mi-e confortabil, deoarece de obicei nu prea imi gasesc semeni.
am pornit sec si fara superstitii in ziua de 9 februarie.
culmea-culmilor e ca deja am rezultate. adica, de ce m-am temut, s-a corectat destul de usor. am umblat vreo doua zile cu capul cat o cabina de tir, apoi am descoperit ceaiul de bucuioc. pfuh, incredibil, asa m-a indreptat ca sigur is mai inalta cu cativa cm. acum nu mai am nevoie nici de acest ceai. si sa ne intelegem, inca din liceu trebuia sa incep ziua cu o cafea, ca altfel nu functionam. de tigara ma puteam lipsi, de cafea nu. toti erau exasperati in jurul meu si auzeam aceeasi replica: iar cafea?! si liceul l-am terminat demult. mi-a trebuit trei zile de regim ca sa scap de ajutoarele astea. sa nu credeti ca nu-i mare scofala, deoarece am mai tinut regimuri si tratamente in care era interzisa cafeaua si alte chestii din astea puternice si cat a tinut tratamentul am umblat in maini. asa ca nu-i mica scofala si atat de repede.
alt efect. de la patila-turbo ma dureau oasele pana la sold. am crezut ca mi s-a inflamat apencidele asa ma intepa. de fapt oasele mele erau slabite demult si efectele secundare le-au atacat primele. dupa doua zile de regim, gata, cu toate ca a trebuit sa iau din pastila-turbo si in timpul regimului deoarece prea brusc m-am apucat si de asta nu ma puteam lasa la fel de brusc.
alt efect. sa le numar? nu, nu-mi sta in obicei. desi is succese rasunatoare pentru mine is minore. de o vreme incoace, o vreme egal vreo doi ani, dupa ce mancam ma luau niste preaminunate crampe de ma indoiam ca o contorsionista. aici putinele principii din alimentatia raw-vegan ce s-au legat de mine, m-au ajutat. smuti, hidratare, temperatura mica. dar nu destul. bucatarul meu preferat gateste prea bine in stilul traditional si prea tentant asa ca n-am rezistat mult. incet-incet reveneam la vechile obiceiuri. acum imi mai pipai stomacul sa vad daca mai e acolo.
bun, alta spaima ce-am avut-o, foamea. desi stiam ca foame nemiloasa se poate simti si din insuficienta hidratare, eu ma incapatanam sa mananc. si mancam mult. nu m-am ingrasat, am slabit, stresul era prea mare si foamea ma turba. ce sa spun acum mananc dimineata si cand imi mai aduc aminte. cum nu e un regim de numarat calorii, mananc cat vreau. doar ca nu prea mai imi trebuie sa mananc. pana acum, cand imi era foame si beam un pahar cu apa, mi se facea mai foame. acum apa conteaza. nu consum atat de mult cat ar trebui, 2-3 litri pe zi, moah, nu le fac chiar toate ca la carte dintr-o data. momentan simt apa grea, nu prea stiu explica cum asa. nu am apa distilata sau de la izvor si poate de aceea. dar cand fierb boabele, las sa fiarba apa inainte si las mai multa, sa fie supa adica, si asa sa se adune.
intre timp mi s-a curatat fata de acnee. bai, eu n-am prea avut cosuri in adolescenta, s-au apucat acum, de la pastila-turbo, care cum va dati seama e pe baza de hormoni. pe cand in liceu umbla o vorba ca atatia baieti te iubesc dupa cate cosuri pe fata ai. sigur ca ma plangeam ca nu ma iubeste nici un baiat. daca asa sta treaba, cu siguranta ca in ultimele luni oi fi fost o diva. desigur ca n-am bagat de seama.
bun, cel mai rasunator succes de pana acum, parul. parul meu sufera tare mult si eu odata cu el. echilibrul meu sta in par. era lung si plin de onduleuri, mama ce-mi placea. nu trebuia sa-l aranjez nicicum, era bine cum statea de la sine putere. acum, doamne-feri, nu se aseaza nicicum, se ingroasa repede, la doua-trei zile trebuia sa-l spal. mi-era o groaza, ca odata spalat trebuia si rearanjat. plus ca noi circulam cu mobra si trebuia sa port casca si cand mi-o scoteam ma speriam. dadeam in depresie. oriunde ma duceam caram dupa mine sapun si uscator, ca nici macar in coada nu-mi statea ca lumea. bai, cat de inconfortabil era. si ce sa spun, joi am inceput regimul, duminica m-am spalat, m-am aranjat, mi-am prins parul si l-am uitat asa, am plecat la tara, am stat ce am stat, duminica sa ne intoarcem. mi-am dat seama ca am uitat ceva, sa ma spal pe cap. si cu mare groaza, mi-am luat piaptanul sa imblanzesc claia unsuroasa pana ce ajungem acasa. si ce sa vezi, minune. cand mi-am dat cu mainile prin par, nu mai era atat de neplacut la atingere. n-as spune gretos, doar e parul meu, nici chiar asa. era unsuros, dar nu neplacut si, culmea s-a aranjat fara sa trebuiasca sa-l prind. si asta dupa sapte zile. nu-mi venea sa cred. inca nu cred, desi a trecut iar o saptamana de cand l-am spalat si pot iesi din casa cu el desfacut. doamne, cata usurare. mai ca incep sa ma uit in oglinda. iaca, am trecut de la cafea instant la rezultate instant.
desigur ca ce e mai greu abia a inceput. plamanii mei au inceput jocul decisiv. cum stiu ca alta sansa n-am, merg mai departe. sper sa nu dureze prea mult. nu stiu cum m-as scoate daca intram la tie-break. desi nu am renuntam inca la tratamentul de fond deoarece ma tem ca n-as rezista la avalansa, stiu ca victoria cea mare va fi cand voi renunta si la acestea. e destul de departe, nu ma pot gandi inca la asta. abia daca pot spera, dar toate astea le fac pentru ca am putintica credinta ca va functiona. celelalte perspective ar fi doua: sa stau de decor toata viata, ar insemna sa innebunesc sau sa bag bombe in mine si inevitabil sa-mi explodeze ceva si sa trebuiasca sa ma carpesc. la naiba, asta inseamna ca acum, de tanara sa ma hotarasc cum sa mor. nu-i treaba asta, acum e ori-ori. se pare ca in incercarile mele de a depasi dualismul trebuie sa-i cunosc extremele si sa nu le uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu